miercuri, 18 aprilie 2012

Vanity is a call for attention.



În lumea virtuală, oamenii sunt anonimi. * Oamenii țipă pentru a evita suferința în tăcere.* Ei uită să stea conectați cu sufletul pentru a putea admira frumusețea contemplării acestuia cu ceea ce-l înconjoară.* Relațiile între oameni sunt privite ca serii de jocuri complexe.* Oamenii găsesc putere în... numere.* Învață să comunice în orice fel, dar extrinsec. Ducem un experiment care se extinde precum brațele unei fantome prinse între lumea de apoi și viață. Imaginează-ți o persoană, de preferință o fată, fragilă, încântătoare, care pășește desculță pe suprafața sticloasă a cerului privind în jos, spre cei care cândva o puteau atingi, îi puteau auzi respirația și îi puteau citi gândurile doar privind-o intens în ochi. Imaginează-ți-o cum privește lumea printr-o oglindă invizibilă ochiului uman. Și ea atinge oglinda aceea și poate simți toate vibrațiile transmise de sufletul tău, poate deveni una și aceeași cu propria ta ființă. Alătură-te călătoriei ei și respiră aerul pe care ea nu-l mai poate inspira. Când simte nevoie ta disperată de a te afirma, de a putea rosti vorbe pe care cândva obișnuiai să le ciripești fără pic de jenă. Dar tu deschizi gura și privești aburul tău cum prinde forme ambiguu și cum vocea ta rămâne mută sub presiunea creierului. E disperat și tânjește după sunete, tânjește să audă, dar tu nu-i dai decât liniște și durere îngrozitoare. Te trezești scrâșnind din dinți, lovind cu putere aerul din cameră în încercarea de a perfora folia care te prinde precum o pânză de păianjen. Unde ești tu, copilul vesel, care înainte îi încântai pe ceilalți cu vocea ta de privighetoare? Te pierzi în acea disperare, în acea dorință de a ți se acorda atenție și afecțiune, nu milă. Devii un nimeni în spatele unui monitor care îți oferă șansa de a putea comunica liber, dar încă mut. Devii un anonim în raport cu propria ta ființă, nu te poți regăsi, și, cu toate acestea, nu te poți desprinde. Aparții unei secte numite virtualitate care îți înmânează un contract scris cu litere sângeroase în care îți vinzi sufletul în speranța că vei putea obține măcar o fărâmă din zâmbetul pe care cândva îl purtai cu atâta mândrie. Dar încetul cu încetul devii un nimeni, un singuratic prins într-o colivie cu bare electrice unde orice încercare de ieșire era mai mult decât zadarnică. Te închizi nu doar într-o cameră, ci în tine, în cele mai adânci peșteri, sub cele mai tulburi ape și în cele mai întunecoase nopți. Auzi monștrii în mintea ta. Îi auzi cum țipă, urlă și zbiară de izbândă. Au pus stăpânire pe ceea ce înainte credeai că era numai al tău. Te-au învins și au pus stăpânire pe propriul tău trup, pe nervii tăi, pe simțurile tale. Și devine insuportabil! Ce zgomot, ce durere, ce sunete înfiorătoare. Te trezești izbindu-te de pereți, lovind cu pumnii, pălmuindu-te, numai în speranța de a putea simți ceva. Nu te poți controla, aerul pare că se rarifică și că nu mai poți respira. Nu mai ai ce respira. Monștrii te strâng de gât, vor victorie. Demonii ies la vânătoare și pacea pare că a plecat departe și ceața a devenit atât de deasă încât liniștea ta spirituală a dispărut. Iar fiarele atacă. Te zgârie, te înlănțuie și zgomotul insuportabil devine atât de apăsător. Tremuri, te jelești și suferi. Și într-un final țipi. Țipi atât de tare încât funiile din jurul plămânilor tăi se desprind, încât vocea ta răsună glorios, încât toată suferința și imaginea demonilor se transformă doar într-un coșmar al trecutului. Dar acum e greu, când totul a revenit la normal sau, cel puțin, când crezi că totul a revenit la normal. Oamenii nu mai sunt așa cum erau odinioară. Mânați de propriile plăceri trupești, de sentimentele desfrânate, de emoții golănești și egoism nelimitat, relații cu ei sau, cel puțin, încercarea de a mai putea stabili vreo relație cu aceștia devine imposibilă. Încrederea se pierde pe drum, sinceritatea nu mai are valoare, acum totul se rezumă la mârlănie și la situații jalnice în care lor nu le pasă să trăiască. Tu devii singur, realizez cât de bine era să fii mut. Realizezi cum sufletul tău se desprinde de carne, de schelet și se pierde prin lume. Prinde aripi și analizează lumea în frumusețea ei. Oamenii se împart deja în grupuri. Natura se vestejește. Cerul se contopește cu marea și Terra devine o simplă minge de ură combinată cu mic adaos de bunătate și speranță. Iar fantome simte, suferă, tânjește după iubire, după pace și liniște. Ea nu-și dorește decât ca tu să mori și să te alături ei. Suferința în tăcere e o luptă crudă cu realitatea. Dar oricât de tare ar țipa, tot mută ar fi..

Un comentariu:

  1. si in cea reala suntem anonimi, doar aparenta ne este identificata :D

    RăspundețiȘtergere

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...