E joi. Mihaela se îndreaptă agale de la şcoală. Unele gânduri şi acum o mai chinuie. Părinţii ei nu prea au o stare financiară bună.Se gândeşte, oare ce i-a pregătit mama ei la prânz.?! O lacrimă i-a scăpat din ochi. O evita ştergând-o cu dosul palmei. Nimănui ea nu-i poate spune ce o doare -duce o dramă cumplită. Să-i spună oare celor care îi mai dau o mână de ajutor. Nu. Decide să ţină pentru ea.
Ajunge în faţa blocului, cu faţa crispată de durere, Mihaela urcă scările. Ajunge în faţa uşii dar, parcă aude ceva.Se opreşte şi trage cu urechea, deşi nu e politicos. Nu se poate abţine. Părinţii se ceartă, îşi aude mama strigând către tatăl ei:" Ce-am săi dau de mâncare Mihaelei"? Imediat soseşte acasă.
Mai sta două minute şi aude converstia, apoi lacrimile o năpădiră. Nu se mai poate abţine. Plânge şi iar plânge. Coboară scările în grabă şi vrea să se ducă. Dar, unde să se ducă?! Îi este tare foame, nici nu mai ştie de câte zile n-a mai mâncat. Hotărâtă se întoarce acasă. Intră. Mama o întâmpină cu un zâmbet, dar Mihaela ştie că nu e un zâmbet adevărat.Se întristează.Se dezbracă, apoi merge la bucătărie.Pe masa nimic, cu faţa plină de durere Mihaela îşi întreabă mama: "mami, ce avem la masă?"Mama începe a plânge. Nimic, scumpa mea. Nu avem bani. Obișnuiește-te cu faptul că nu vei avea ce îţi doreşti totdeauna!
Văzând necazul mamei, Mihaela se preface că nu-i este foame, deşi stomacul o rodea îngrozitor. A preferat să-i aline durerea mamei decât să-şi aline ea foamea.
