Am ajuns nişte oameni ce-şi măsoară paşii făcuţi zilnic. Am ajuns să fim trecători prin această viaţă. Am ajuns să plângem, să ne fie frică şi să suferim. Suferim, suferim, suferim. Ne dorim tot timpul să fim mai fericiţi. Să fim bucuroşi. Dar oare de aceea suferim atât de mult? Pentru că vrem să fim fericiţi? O boală, un accident de maşină, o dezamăgire, un eşec în dragoste, oare toate acestea ne face să gândim mult mai mult, să conştientizăm că viaţa pe atât de trecătoare este pe atât de crudă uneori. De ce? Este viaţa un tărâm necunoscut al suferinţei? Oare ne este dat să suferim pentru a atinge culmile fericirii? Oamenii care suferă, sunt oameni buni.
Viaţa ne oferă mai puţin decât de obicei. Nu-ţi dori mult de la viaţă. Cere atât cât crezi că eşti capabil să accepţi fără a irosi. Dar cum ai să primeşti. Cum? Răspunsul e simplu. Luptă! - Nu cere de la duşmanii tăi, nu cere de la cei pe care nu-ţi sunt apropiaţii tăi. Nu, nu, pentru că nu vei primi nimic. Cere de la tine însuţi. Vei primi cu siguranţă. Caută permanent să nu fii tu însuţi evenimentul nedorit în viaţa altcuiva. Oamenii să îşi amintească cu plăcere că ai trecut prin viaţa lor, dar nu cu durere.Că ai lăsat o urmă de bucurie pe feţele lor iar întotdeauna atunci când au plâns de fata cu tine au plâns de bucurie.
Când ai o dorinţă, suferinţa te aşteaptă să te necăjească, să te chinuie aşa cum ştie ea cel mai bine. Ea întotdeauna e acolo.
Dacă vrei fericire, trebuie să vrei şi tristeţe. Ele amândouă sunt împreună.
Fără sacrificii, eforturi, lacrimi, fără valoarea vieţii tale, nu te poţi cunoaşte niciodată pentru că a evita suferinţa înseamnă a rata oportunitatea de a creşte.
