Adrian Păunescu - Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte "ele" ce slujesc pe "ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Pentru ca ne-a dat viata am rasplatit-o: cu dureri cumplite la nastere, cu nopti nedormite, cu vergeturi mari,cu brate obosite cu ochi umflati, si cu trup slabit...

Iar dupa ce am reusit sa-i distrugem frumusetea exterioara, in adolesceta ne-am luat de sufletul ei, raplatind-o cu capricii de adolescent , cu nopti nedormite din cauza gafelor noastre cu diverse intrebari dureroase, cu acuzatii pe nedrept....

Iar cand ajungem maturi ne intrebam de ce e atat de slabita si obosita ...? de ce a incaruntit atat de repede si are riduri atat de adanci....?
Iar daca ajungem oameni mari deseori uitam de ea, o vedem odata-n an la Craciun sau de Pasti... Iar ea nu se plange niciodata.... nu ne cere nimic... decat un pic de afectiune, pe care noi refuzam sa i-o dam motivand ca n'avem timp... Lasand-o singura si neputincioasa in casa unde am copilarit sau si mai rau intr-un azil de batrani....

Adevarul e ca ne este rusine de portretul pe care noi l-am creat, caci fiecare rid reprezinta o noapte nedormita din cauza noastra, fiecare fir de par carunt o grija purtata....

Amintiti-va cate ciocolate ati mancat in copilarie.... pe care ea nici macar nu le-a gustat , cate rochite sau pantoloni aveati si cate avea ea.... Cate colete ati primit cand erati studeti si ce manca ea in acea perioada....
Amintiti-va ca tot ce aveti astazi incepand cu viata si pana la cariera le datorati ei, mamei.... Amintiti-va de ea... si acordatii atentia de care are nevoie, oferitii o batranete frumoasa, daca tineretea i-ati distrus-o.... caci nu va trai vesnic.... amintiti-va astazi, maine poate fi prea tarziu... Timpul nu ne asteapta....

Folosindu-ma de aceasta ocazie as vrea sa-i spun ceva mamei mele:
Mami, stiu ca poate nu sunt cea mai buna fata din lume, stiu ca uneori gresesc, stiu ca alteori te fac sa plangi, dar mai stiu ca te iubesc mai mult decat viata... si iti multumesc pentru tot ce ai facut si continui sa faci pentru mine...
Esti tot ce am mai scump pe lume!!!
Dar e şi imposibil fără noi...

Cu timpul inveti.

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet, si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa, omul incepe sa invete… ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni, si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui ‘ maine ‘ este prea nesigur pentru a face planuri … si viitorul are mai mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului. Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui, arde si calcineaza. Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet, in loc sa mai astepte ca altcineva sa-I aduca flori, si invata ca intradevar poate suporta, ca intradevar are forta, ca intradevar e valoros, si omul invata si invata … si cu fiecare zi invata. Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun, inseamna ca mai devreme sau mai tarziu vei vrea sa te intorci la trecut. Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe, iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti. Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea, in mod inexorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi. Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tarziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii. Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie, pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit. Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face. Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate. Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o buna zi vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta, nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tarziu va suferi aceleasi umilinte si dispret, dar multiplicate, ridicate la patrat. Cu timpul inveti ca grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai. Cu timpul iti dai seama ca in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sunt… Cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormant, nu mai are nici un sens.
(Jorge Luis Borges)
(un mesaj exceptional ce merita citit)

De ce ţipă oamenii?

“Într-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor săi:

-De ce ţipa oamenii când sunt supăraţi?

-Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

-Dar de ce să ţipi atunci când cealaltă persoană este chiar lângă tine? înrebă din nou înţeleptul.

-Pai, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întreba din nou:

-Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

-Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţeaza foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc,doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici macar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluziona, zicând:

-Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să va îndepărteze şi mai mult căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

Mahatma Ghandi