Mă întreb oare câte curse îmi va întinde viaţă până voi înţelege că nu merită să ai încredere în oameni...?
Câte râuri de lacrimi vor mai curge peste chipu-mi, până voi înţelege că nu trebuie să protejezi pe nimeni?, căci dacă nu răneşti, eşti rănită.
Câtă durere va mai inunda sufletul meu, până voi înţelege că sunt lucruri care nu pot fi iertate?
Când voi putea fi alta? Când nu voi mai fi indulgenţă? Când voi răsplăti pe toţi cu aceeaşi monedă? Oare când?
De a lungul timpului am învăţat că suferinţa e o stare absolut firească de care dacă eşti om cu suflet nu te poţi feri niciodată, mai devreme sau mai târziu ea oricum te loveşte şi de curând am înţeles că oricâte baricade nu ţi-ai clădi în jurul sufletului, oricum va exista cineva care se va strecura timid în el pentru al răni. Am constatat cu groază că în viaţa asta se duce o luptă contra cronometru: cine răneşte primul, aşa că dacă încerci să nu răneşti, într-un final eşti rănit. Ne place sau nu acesta este adevărul, adevărul care timp de câteva săptămâni m-a durut, adevărul care m-a distrus... pentru că mi-am văzut sufletul de atâtea ori rănit şi îngenuncheat în fata suferintii şi totuşi încă nu m-am decis să rănesc prima şi totuşi încă m-ai accept umil să fiu rănită...
De fiecare dată trăindu-mi din ce în ce mai greu suferinţă...!
