marți, 28 februarie 2012

Cuvinte, stări, sentimente

Ai plecat cu speranța în suflet să fie mai bine. Erai pierdut în mulțimea de oameni ce urmau să ia același autobuz. Eu mergeam cu pași repezi pe pietonalul ce atunci mi se părea imens, speram din tot sufletul să te mai văd o dată. Dintr-odată, emoția pe care o simțeam la gândul că te mai pot vedea o dată, s-a transformat într-o supărare vulnerabilă. Am încetinit…și nu mai știam unde merg, și de ce merg. Lacrimile îmi năpusteau ochii, dar nu aveau putere să curgă. Sângele parcă s-a oprit din cursul său și aștepta și el ceva, un medicament ce să-i redea cursul. Dar eu ce așteptam? Nimic..cred. Pe măsură ce înaintam, mă gândeam la tine, la mama, la mine. Parcă o voce cerească mi-a șoptit să îmi ridic privirea…și te-am văzut lângă două genți pribegite de probleme și necazuri, stând, așteptând șoferul ce avea să te ducă acolo, departe de noi. Nu erai supărat, dar nici fericit. Erai pur și simplu, pierdut în acel spațiu încercând să fii tare și să îți menții scopul deciziei de a pleca. Când m-ai văzut, parcă ți s-a luminat fața…

Ochii îți luceau de parcă o zână din poveștile pe care mi le spuneai când eram mică te-a atins și ți-a adus în suflet fericire. Sângele parcă a reînceput să curgă, și curgea, și curgea, și curgea atât de tare..Lacrimile-mi iar invadau ochii mei de migdală, însă am găsit acea putere de a nu le lăsa să curgă. Erau ultimele clipe petrecute împreună pentru…pentru ceva timp. Nu vreau să pară o dramă, pentru că nu-i, dar rămâne o despărțire. Nu vă plac despărțirile siropoase? Nici mie, le detest, încă nu am învățat cum să le rezist. Am vorbit, mi-ai dat de grijă..oh, atât de multe… Mi-ai zis că tu pleci, și că nu mai poți avea grijă atât de mare de noi (vreau să-ți spun că suntem bine, cel puțin așa îți spunem ție), să am grijă de mama, de mine… de școală, de casă… să am grijă cu prietenii (sunt bine și din privința asta). Nu vroiam să îți faci griji de nimic, așa că ți-am zis că totul era sub control (cu fiecare clipă ce se scurgea, simțeam că pierd controlul instantaneu). Vine șoferul…pune sigiliul peste bagaj și… “îmbarcarea”! Nu am suportat să te văd cum te urci și pleci. Așa că am decis să plec eu prima. Un pup…o îmbrățișare..un te iubesc..un ai grijă de tine și atât. Eram toată un zâmbet (cel mai fals din viața mea). Și am plecat. Și nu m-am întors deloc. Atunci, controlul asupra mea a cedat total. Lacrimi…lacrimi..lacrimi. Se aude ceva…mă întorc … plecai. Ți-am făcut cu privirea din mână, atunci ți-am mai zis o dată te iubesc și am plecat spre casă, spre noile mele responsabilități.

Acum? Da, vorbim cât se poate de des. Ce vorbim? Ești bine? Da, tu? Da. Muncești? Da,muncesc. Îți place? E greu? Da, e bine. Nu-i așa greu pentru că mă gândesc la voi. Ce ați mai făcut? Nimic tată, am stat…nimic nou. Tu? Păi eu muncesc. Dragul de tine… Da, așa e. Acum trebuie să închid, nu mai am mulți cenți și să mai vorbim și mâine. Vă pupă tata. Și noi tată..

(Acasă…nu-i aia, nu avem aia, ne trebuie aia…fă așa, nu fă așa. Sună-l tu, nu eu. Nu îi pasă. Nu face nimic. Nu mai pot !! )

(La el… oare sunt bine? Of, sper să le fie bine. Dar cred că sunt mai bine fără mine… nu au o povară în plus)

REALITATEA? Ne e dor de tine; și mie îmi e dor de voi. Dar niciodată nu o spunem… probleme înving și acel sentiment de iubire care a mai rămas. Ce ai lăsat? Un bilețel în care mulțumeai pentru cafea, pentru tot. Ce ți-am lăsat? ….

Trebuie să învăț cum să îmi aleg gândurile, cum să le sortez. Nu am fost în stare să recunoaștem caracterul divin mai profund. Nu ne dăm seama că undeva, Cineva este Sus și ne veghează, știe tot ce facem și tot ce simțim, iar în adâncul sufletului nostru este un Sine suprem a cărui stare o știm doar noi.

Te iubim … și eu pe voi… !

Drepturi de autor: Groza Isabela.

S-ar putea să îţi placă şi:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...