As vrea sa fiu mangaiata de maini prin care poti strecura Timpul...sau sa fiu plansa de ochi smulsi dintr-un Paradis in flacari.
Tot mai mult ma conving ca oamenii nu-s decat obiecte: bune sau rele.Atat.
Si eu sunt oare mai mult de un obiect trist? Cata vreme suferi, nu de a trai printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din nelinistea ta o culme ? O materie careia ii e rusine de ea insasi ramane tot materie..Si cu toate acestea...Intr-o lume de maracini, parca sunt o salcie ce-si plange crengile spre cer.
Cand mintea s-a oprit, de ce mai bate oare inima?
Si albastrul putred al ochilor spre ce se mai deschide cand sangele a orbit?
Ce negura spinteca maruntailele si ce ziduri se darama in tesuturi?
Si oasele spre cine urla in vazduh, si vazduhul de ce-mi apasa mahnirea grabita spre nimic?
Oamenii nu traiesc in ei, ci in alceva.De aceea au preocupari.Si le au fiindca n-ar avea ce face cu absenta lor de fiecare clipa.Omul nu-i trist, ci lumea toata-i trista-n el.Capriciul lui ia contur de emanatie cosmica.Nu-i omul punctul celei mai slabe rezistente prin care lumea devine transparenta ei insesi? Si nu-i natura bolnava-n el?Un univers atins - si-au aparut oamenii.
Cum sa nu suferi de a fi om, privind muritorii gafaindu-si destinul?
Cand vom vietui cu sentimentul ca in curand omul nu va mai fi om, atunci va incepe istoria, adevarata istorie.Pana acum am trait cu idealuri, de aici incolo vom trai absolut, adica fiecare isi va vedea de propria singuratate.
Nici o nebunie nu m-ar consola de putinul lumii, in clipele in care inima e o fantana saritoare intr-un desert.Priveste un "semen" adanc in ochi: ce te face sa crezi ca nu mai poti astepta nimic?Orice om e prea putin.
Va putea descifra cineva candva drama de a fi nevoit sa traduci dialectic lacrimile, in loc sa le lasi sa curga-n servetel?
