Era o seara friguroasa de noiembrie; zvacniri sperioase de pasari singuratice infiorau zarea, iar vantul izbea cu putere crengile dezgolite de viata a copacilor.
Oamenii grabiti traversau straduta laturalnica in lung si in lat,iar in urma lor nu ramanea decat sunetul surd al noroaielor lipicioase care se desprindeau de pe bocancii greoi.Nimeni nu dadea atentie fapturii plapande rezemate de marginea usii de la casa din coltul strazii.Tacuta,preocupata de iluziile copilaresti,parea la fel de neinsemnata ca orice alta insecta.Pentru multi trecatori, nu era decat un biet parazit care respira fara nici un drept, acelasi aer cu ei, care nu cunostea nimic altceva decat existenta mizeriei, a saraciei si a nefericirii.
Fetita parea o figura stearsa de pe un tablou impovarat de colbul vremurilor, o faramitare de imagini stinse si triste.Avea cateva zdrente pe care si le strangea pe langa trupul firav, un par inchis, des si nepieptanat, care'i cadea pe spate.Trasaturile fetei erau neregulate si fiecare incordare a muschilor fetei te facea sa simti mila si compasiune fata de zbuciumul sufletesc al copilei.Ochii ii erau frumosi, umbriti de gene prelungi, dar atat de mari in contrast cu fata ei slaba, incat armonia chipului ei lasa de dorit.
Nimeni nu o iubea si parea ca nici ea nu are pe cine sa iubeasca.Iubirea, acest sentiment unic, era strain de inima ei, pentru ca niciodata nu-l cunoscuse.Desi avea putini anisori, chipul ei era intunecat de durere si nefericire.
Inchipuieste-ti ca cineva ti-ar fi dat sa cladesti cu mana ta destinul omenesc spre fericirea tuturor, ca lumea sa se poata bucura in sfarsit de liniste si pace, dar ca, pentru a ridica aceasta constructie ,trebuie neaparat, e absolut necesar sa ucizi in chinuri o singura faptura plapanda, bunaoara pe copilasul acesta, sa pui la temelia constructiei lacrimile lui nerazbunate.Spune, ai accepta in aceste cuvinte sa fii tu insuti arhitectul ?Marturiseste cinstit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu